Raftul de sus

Pentru mine oamenii sunt ca o mare biblioteca.E ca si cand as sta in fiecare zi in acest imperiu al cartilor si as inspecta atent fiecare coperta,numele autorilor si cotoarele multicolore sau imbracate in nonculoare.Unele sunt mai sus si mai prafuite.Eu la alea tintesc.Dar,trebuie sa mentionez ca nici o carte din Imperiul Vietii nu si deschide usor filele in fata mea.Trebuie sa stiu sa ma apropii de fiecare coltisor indoit si sa l vindec,sa sterg cu filele mele amintirea frigului din ultimul raft al bibliotecii...Si azi,ca si in celelalte zile,m am uitat in sus;raftul din tavan e cel mai frumos tocmai pentru ca scara mea veche de lemn nu ajunge pana acolo.Dar imi doream atat de mult sa ajung la cartea aceea cu coperti de catifea incat am inceput sa escaladez raft dupa raft.Cand am ajuns sus,coperta mea nu mai era asa stralucitoare si filele mele se vestejisera.Dar,ajunsesem la ea:cartea de catifea.Acum,nu mai era cale de intoarcere...stiam ca voi ramane intotdeauna in ultimul raft si ca ma va imbratisa frigul si praful.Au trecut zile,si simteam sa inima mea plina cu informatii bate tot mai incet pentru surorile mele,cartile celelalte.Si,in zbuciumul amintirilor de carte publicata cu succes si vanduta in toate librariile,mi am amintit de ea;cartea de catifea.Zilele treceau,si ea isi deschidea cat mai multe file in fata mea.Dupa cateva saptamani,raftul de sus nu mai era asa intunecat si praful prefera sa se aseze pe margine si sa asculte la povestea prieteniei noastre.De atunci,toate scarile din Imperiul Vietii si au multiplicat treptele pentru a ajunge la raftul de sus.Pana la urma,asa ar trebui sa se citeasca orice poveste de viata:de sus in jos.